Tot ceea ce există și se manifestă în acest Univers (inclusiv conștiința umană) este interconectat și integrat în câmpul unificat al conștiinței divine.
Este necesar, de asemenea, să facem foarte bine distincția și să înțelegem lăuntric diferențele dintre : 1) a te gândi la o astfel de afimație, 2) a crede în ea și 3) a o trăi ca atare, de a o exprima prin însăși propria ta prezență.
Consistența viziunii pe care această credință lăuntrică o generează, contribuie la creșterea credinței însăși. Orice viziune coerentă asupra lumii, integrată în cadrul acelei credințe ne ajută, pentru că ea e de natură să contrabalanseze influența elementelor și tendințelor contrare acestei credințe. Cu cât avem o viziune mai coerentă, mai sistematică, ce nu intră în contradicție cu fapte și experiențe trăite de noi, cu atât suntem mai predispuși să ne deschidem față de o idee sau viziune care să devină o credință profundă a noastră.
Chiar dacă am fost învățați că lumea este diversă și că există o separare între noi și ceilalți, sunt suficiente câteva momente excepționale, trăite într-o meditație reușită, ca viziunea unității divine să se impună în adâncul ființei noastre cu o forță mult mai mare decât credința că noi suntem în mod fundamental separați de ceilalți, de restul universului. Atunci realizăm că mintea, cu predispoziția sa către logica duală, nu ne mai poate ajuta în cunoașterea Adevărului Existenței. Credința unității în Tot este o credință impusă în primul rând nu de minte, ci de Inima Spirituală, și se confirmă și capătă consistență prin prezența conștientă în iubire, în adevăr, în libertate.
De aceea, chiar dacă nu suntem în meditație, importantă este centrarea în Inimă. În vederea transcenderii gândurilor, tendințelor și viziunilor obișnuite ale minții, saltul de la activitatea mentală obișnuită la o centrare în Inima reală devine foarte evident. Atunci, mentalul poate continua să funcționeze, dar simți că nu mai este o funcționare mentală obișnuită. El nu mai poate decât să dea curs unui abandon conștient, trăit cu toată plenitudinea prezenței. Ritmul gândirii se acordează și el la vibrația abandonului plin de iubire din inimă ca și cum din orice gând și din orice gest interior sau exterior răzbat în primul rând tăcerea și lumina. Ceva fascinant se produce, căci simți că mentalul nu mai este cel care guvernează ființa ta, ci că totul este constelat de Inimă. Inima redevine centrul existenței și coordonatoarea ritmurilor esențiale ale vieții. Este un sentiment asemănător celui de reîntoarcere în mijlocul Naturii. Același gen de bucurie, același sentiment al reintegrării, același abandon în tot. Simți pretutindeni aceeași vibrație a Naturii lui Dumnezeu. Mintea devine atunci o pură reflexie a conștiinței și existenței unificatoare.
Începe și ea precum Inima să se ”hrănească” din Conștiința Unității și Eternității Divine.
Prin centrarea sistematică în Sine, energiile sufletului se ordonează și se succed cu rigurozitatea și farmecul unui ritual magic. În universul interior realizăm astfel un ceremonial al nemuririi. El trezește și aprofundează credința în eternitatea noastră ca spirit. Trăiești atunci un timp al eternității. Eternitatea devine astfel misterul deschis, parfumul suav încărcat de sacralitate al fiecărei clipe. E o revărsare discretă de blândețe și iubire. Trupul și întregul spațiu vibrează ușor și ființa devine atât de plină de lumină încât își dezvăluie prezența pură.
Tăcerea, iubirea și existența cântă împreună același imn al eternității.
