Sper să vă inspire această povestioara pe care am scris-o acum o vreme. Așa cum m-a inspirat și pe mine însămi astăzi… LUPTA CEA MAI OBOSITOARE
Într-un apartament, într-o țară oarecare, nici nu contează unde, trăiau doi colegi de facultate și prieteni. Din copilărie fuseseră nedespărțiți și rămăseseră martorii cei mai fideli ai vieților pe care le duceau, ca doi siamezi imposibil de separat. Culmea, născuți în aceeași zi, de aceeași vârsta, și cu același nume, Paul. Dacă vreți, puteți să o numiți coincidență, dar eu nu cred în coincidențe. Eu cred că ei au fost predestinați să trăiască împreună, în pereche, ca în oglindă, și o să vedeți de ce spun asta.
Pentru că vorbim de două persoane cu același nume, va fi greu să îi diferențiez atunci când voi povesti despre unul dintre ei, așa că voi alege să îi numesc Paul și Paulică, așa cum îi strigă toți prietenii lor ca să nu îi încurce.
În clipa când Paulică s-a născut, era soare și vara se strecura curajoasa și plină de parfumuri printre aleile străzii sale. Mama lui nu a mai apucat să ajungă la maternitate să nască, așa că Paulică a fost primit direct în brațe de tatăl lui, în holul casei, și și-a făcut intrarea în noul univers cu un scâncet timid. Din prima clipă au știut părinții lui că au fost binecuvântați cu un copil deosebit.
Paul a apărut în aceeași clipă cu Paulică pe aceasta lume, dar se făcea cumva că atunci când s-a născut el, ploaia a început brusc și nori mari de furtuna s-au apropiat alungând vara către alte meleaguri. Paul a intrat în noua sa viață dând din picioare și urlând cât îl țineau plămânii. S-a înroșit și a făcut o gură mare cât toată fețișoara lui mică și n-a mai tăcut până când nu a adormit.
În timp ce Paulică dormea și se juca precum un îngeraș, Paul a fost mereu copilul nemulțumit, mofturos, plângăcios și pretențios.
Culmea, de-a lungul anilor, deși diferiți și cu gândiri opuse, ceva i-a ținut împreună ca prieteni și colegi, prin toate încercările vieții.
Paulică a fost dintotdeauna băiatul optimist, curajos, îndrăzneț, inteligent, cu o poftă imensa de cunoaștere, cuminte, politicos, generos, talentat, cumpătat, muncitor, corect, apreciat de toți și iubit de toată lumea. Paul, pe de cealaltă parte, a fost de când se știa un pesimist, laș, leneș, încuiat, rezervat, neîncrezător, sabotor, invidios, gelos, distructiv și autodistructiv, limitat în gândire, rațional, zgârcit, egoist, lacom, profitor, ocolit de lume și singuratic.
Paulică, având un suflet mare, a încercat mereu să îl facă pe Paul să vadă și partea plină a paharului și să îi schimbe viziunea, spre binele lui. Însă Paul s-a împotrivit cu încăpățânare în fiecare zi și și-a menținut atitudinea fără să clipească. Asta nu ar fi fost o problema pentru nimeni, dacă Paul nu ar fi încercat să îl influențeze și să îl dezmotiveze pe prietenul său cu fiecare ocazie.
Paulică avea multe talente și era foarte activ încă din primii săi ani de viață. Paul, îi critica mereu desenele, cântecele, construcțiile lego, poeziile, și îi spunea că mai bine s-ar lăsa de astfel de ocupații pentru că sunt o pierdere de timp și în viață sunt lucruri mai importante de făcut decât astea. Paulică își dorea să facă ceva bun în lume, să o schimbe în bine, dar când îi povestea visător tot ce gândea amicului său, Paul râdea malițios și îi spunea: „Pe bune? Tu vorbești serios? Chiar crezi că poți tu să faci vreo diferență în lume cu existența ta neînsemnată și visele tale de muritor?”
Paulică împărțea tot ce avea cu cei din jur și uneori chiar renunța la ceea ce și-ar fi dorit el, ca să dăruiască acel ceva celor la care ținea. Paul, nu împărțea decât rar ceva cu oricine, doar dacă nu avea de ales, și chiar și atunci i se frângea inima de egoism și de ciudă că a trebuit să renunțe în favoarea altuia.
Paulică își iubea prietenii și avea încredere în ei, fiind primul care le sarea în ajutor. Paul, însă, își spunea că „nimeni nu e prietenul tău” și că oamenii nu au cum să îi fie prieteni pentru că au interesele lor personale care nu au cum să coincidă cu ale lui. Se ferea de oameni, îi trăda din frica de a îi lăsa să se apropie de el, jignea des, se izola, refuza invitațiile la reuniuni și petreceri, suspecta pe oricine de trădare și de interese ascunse, era tăios și dur . Singurul prieten constant pe care îl avusese vreodată era Paulică, care în măreția sufletului său nu îl judecase niciodată și îl acceptase așa cum este. Și Paul îl acceptase pe Paulică pentru că îl considera prea naiv ca să reprezinte vreo amenințare pentru el și pentru că îl ajutase de multe ori și devenise dependent de el. Însă nu ai fi putut numi asta prietenie sau afecțiune. Nici măcar recunoștință. Paul era incapabil de așa ceva. Emoțiile pentru el erau un semn de slăbiciune și el îl tachina pe Paulică ori de câte ori simțea afecțiune sau se manifesta tandru sau grijuliu față de o altă ființă umană.
Paulică respecta natura și animalele și era vegetarian și ecologist în cinstea ei. Paul se gândea că natura a fost lăsată la liberă folosință a omului și că ea este subjugată acestuia, deci nu are de ce să simtă vreo urma de respect pentru copacii de pe stradă, iarba de sub pantof, puiul din farfurie sau orice altceva.
Paulică era recunoscător pentru orice și întotdeauna când primea ceva, dăruia ceva în schimb. Paul credea că toate i se cuvin și nu vedea de ce ar da ceva cuiva atât timp cât lui nu îi dă nimeni nimic gratis sau fără intenția de a primi înapoi.
Paulică desena, scria, citea, se plimba, făcea fotografii. Paul se juca pe calculator jocuri de strategie militară și simțea o bucurie profundă când împușca virtual oameni fix în cap.
Paulică, fiind băiețel, cădea de pe bicicletă, se lovea, sângera și se ridica mergând în continuare și strângând din dinți. Paul, cădea de pe bicicleta, se lovea, se prăbușea la pământ, începea să urle din toți plămânii ținându-se de genunchi ca să atragă atenția, apoi se ridica și cu furie lovea de nenumărate ori bicicleta făcând-o „proastă”.
Paulică spărgea vaza mamei cu mingea și apoi făcea tot posibilul să o lipească la loc, bucată cu bucată. În cele din urmă o arăta mamei și iși cerea scuze. Paul spărgea vaza mamei și dădea vina pe fratele lui, iar apoi se distra când acesta primea o palmă drept pedeapsă.
Paulică se trezea dimineața conștient că o să întârzie la școală sau la serviciu și apoi ziua nu va mai fi așa de plăcută, dezamăgind niște oameni care se bazau pe el. Paul întârzia mereu intenționat, ca să se lase așteptat și să simtă cum alții depind de el și nu își pot începe treaba. Paul întârzia la școală ca să intre ultimul și toți ochii să fie asupra lui, chiar dacă dintr-un motiv negativ.
Paulică punea ceasul să sune la 7. Paul venea și seta ceasul să îi sune la 8, ca să întârzie.
Paulică se apuca de desenat ceva, Paul îi spunea ca e mai important să facă curățenie acum și îl mustra că fuge de responsabilitățile zilnice, făcându-l în cele din urmă să renunțe la desenat.
Paulică visa să devină scriitor și era lăudat de toți cei care îi citiseră schițele. Paul îi citea schițele și i le arunca zeflemitor înapoi, spunând: „Mda, nu e cine știe ce. Asta nu e de publicat. N-o să o citească nimeni.”
Paulică pregătea masa pentru amândoi pentru că îi plăcea să gătească, și toată lumea era de părere că mâncarea gătită de el este delicioasă, având potențial de bucătar, însă când Paul gusta din ea, scuipa ca și cum mâncase ceva dezgustător și spunea: „ Ce scârbos! Cum ai reușit să faci așa ceva? Ai fiert un pantof și ai vărsat toată sarea în oală? „
Când Paulică era recompensat pentru eforturile sale și primea premii, Paul nu vroia să participe niciodată la „aceste evenimente penibile” cum le numea el, și nu îl felicitase pe Paulică niciodată. Considera că și un copil de 7 ani ar fi putut realiza ceea ce Paulică realizase și că era „mare scofală”.
Paulică făcea curat, Paul făcea imediat dezordine, doar pentru a-l frustra pe prietenul său.
Paulică mergea la cumpărături cu Paul. Tot ce auzea Paulică în tot acest timp era : „nu cumpăra porcăria aia de broccoli, nu are niciun gust, mai bine iei niște chipsuri ” „tocmai ai mâncat ieri banane, nu îți mai lua altele, fă economie” „ce bune sunt fursecurile alea, ce dacă au mulți conservanți, ești fraier dacă nu le iei” „da, pantofii aia îți sunt buni ca număr, dar nu îți vin la fel de bine ca ăștia care te strâng!” „cine mai poartă căciulă în ziua de azi, nu îți cumpăra, că îți stă mai bine fără nimic în cap. Lasă că n-o să te omoare un pic de ger!” „ia și niște cola!”.
Când Paulică era la volan, el era de fel precaut, însă când Paul îl însoțea, el nu mai înceta să-l încurajeze să intre în depășire, să o ia pe contrasens, să claxoneze, să se bage în față, să treacă pe roșu, iar dacă săracul băiat nu făcea niciuna din astea el îi spunea cu dispreț: „băi, ce papa-lapte ești!” Însă dacă se întâmpla să îi oprească poliția din cauză că nu respectaseră regulile de circulație la insistența lui Paul, tot Paul era cel care îi reproșa: „ce să îți fac? Dacă ești fraier și te lași prins…”
Paulică își plătea facturile la timp și întreținerea la zi, însă Paul îi spunea: „lasă întreținerea, că poate să aștepte, alte lucruri sunt mai urgente acum. Ia-ți telefonul ăla nou!”
Când Paulică îl ruga pe Paul să îi ude floarea la care ținea, Paul se făcea că uită și apoi floarea se usca și Paulică o găsea moartă și era nevoit să o arunce.
Când cineva îl rănea pe Paulică și el suferea, în cele din urma ierta și trecea cu vederea; însă Paul se arăta mereu și îi spunea: „persoana aia nu merită nici măcar iertarea ta, ar trebui să te răzbuni ca să nu te uite niciodată. Dar oricum, chiar și așa, eu sunt sigur că a fost doar vina ta. De obicei ești cam insensibil și nesimțit.”
Paulică: „Sunt sigur că exista Dumnezeu, uite și tu ce a creat! Uite și tu ce ființe minunate sunt oamenii și ce operă de arta e corpul nostru! Uite și tu cât de spectaculoasă este natura sub toate formele ei! Uite cum Planeta ne susține viața și ne iubește deși noi o secăm și o biciuim de sute de ani cu lăcomia și nepăsarea noastră! Sunt sigur că viața asta nu e tot ce avem, și că mereu renaștem și ne reîntrupăm cu șanse noi de a deveni mai buni, mai înțelepți, mai desăvârșiți! Sunt sigur că în Univers există și alte ființe, mult mai avansate decât noi care ne-au ghidat de-a lungul evoluției noastre ca oameni! Nimic nu e întâmplător, și totul are un sens. Mesaje sunt peste tot și ce dăruiești, aia primești! Ne putem creea viețile așa cum vrem și puterea ne stă în gânduri și în intenții. E fascinant să trăiesc aici, acum și sunt fericit! Abia aștept clipa următoare ca să mai învăț ceva, ca să mă mai apropii cu un pas de desăvârșire!”
Paul: „Ce prost ești! Ce baliverne! Ce te amăgești! Dumnezeu nu există, suntem singuri și părăsiți pe acest pământ blestemat, uitat de tot. Planeta asta e cu un picior în râpă și oamenii sunt niște dubioși idioți cu toții. Sigur că există extratereștrii, așa cum eu mă numesc Einstein. Oamenii se nasc și apoi mor în fiecare zi, până când mor de tot și se face întuneric pe veci. Asta în cel mai bun caz, în care nu ajungi în iad să te ardă focul veșnic și să râdă Scaraoski în timp ce te împunge cu furca în coaste. Ziua de mâine e o alta zi la fel de banală, la fel de fără rost. Nici n-aș vrea să mă trezesc… Aș dormi non-stop.”
Paulică: „ Iubirea e cel mai frumos lucru pe care îl poți simți! Te ridică, te încurajează, te face mai darnic, mai plin, mai cald, mai fericit, mai frumos! E așa de frumos să iei mâna cuiva și să îi poți spune „te iubesc” ! E așa de frumos să îmbrățișezi un copil, pe părinții tăi, pe iubita ta! Conexiunea dintre doua inimi este cel mai frumos lucru pe care îl putem experimenta! Ne naștem din iubire și căutam iubirea o viață întreagă, sau vieți la rând. Iubirea este scopul existenței noastre. Ce motiv minunat de a exista. Ce motivație minunată de a mă trezi dimineața! Vreau să mă umplu cu iubire până când inima îmi va exploda de bucurie și va umple lumea și universul cu iubire caldă, creatoare, născătoare de viață, vindecătoare! Vreau să îmi găsesc jumătatea! Vreau să pot iubi egal toți oamenii într-o zi !”
Paul: „ Iubirea e cea mai mare minciună după care aleargă oamenii dintotdeauna! Visează cai verzi pe pereți. Nici maică-ta nu te iubește necondiționat și neîntrerupt, dar apoi un străin! Iubirea e comercială și ajută șmecherii să vândă ciocolată, felicitări, maimuțoaie cu inimioare, vacanțe la Paris și mai știu eu ce siropoșenii! Oamenii ar fi fericiți dacă s-ar reproduce în liniște, fără să se simtă vinovați că nu se iubesc…o prostie…”
Paulică: „ M-a ajutat Dumnezeu să trec și peste perioada asta grea în care nu am avut serviciu. Singur nu aș fi reușit…De fapt, nu sunt niciodată singur.”
Paul: „ Da, da, tu spune-ți povești despre dumnezei și zei și roboței…e noroc, frate. Ai avut noroc.”
Paulică: „ Mă duc la psiholog să îmi rezolv niște probleme din copilărie, am nevoie de ajutor să mă înțeleg și să mă dezvolt.”
Paul : „ De aia nu ai bani, că îi arunci pe prostii. Auzi, la el, psiholog! Parcă nu au mai avut oamenii probleme în copilărie, și n-au trecut peste ele! Te mai faci și de rușine că îi spui ăluia toate intimitățile tale. Eu nu m-aș duce în ruptul capului, pentru că asta denota slăbiciune!”
Paulică: „ Azi m-am certat cu șeful meu. A fost nedrept față de mine. Nici măcar nu am fost eu vinovat pentru raportul ăla, pentru că am folosit informațiile date de el. Dar îl înțeleg, e și el stresat.”
Paul: „ E un nesimțit! Dă-ți demisia, nu fii fraier !”
Paulică : „M-au sunat Victor și Andrei. Mă duc în oraș, vii ?”
Paul: „ Nu, normal că nu vin. Sunt niște ratați, îți pierzi vremea cu ei.”
Paulică: „Sună telefonul. E mama.”
Paul: „Nu răspunde, iar o să te streseze cu problemele ei.”
Paulică: „ Azi plouă, dar tot mă duc afară. Mi-e dor de natură. Sunetul ploii mă liniștește.”
Paul: „ N-aș ieși pe vremea asta nici de nebun! E frig și e mocirlă. Mai bine stau în casă și nu fac nimic.”
Paulică: „Casiera mi-a dat rest cu 10 lei în plus. Să o atenționez.”
Paul: „Ce fraier ești! Păstrează-i! Nu are cum să își dea seama!”
Paulică: „ De azi mă apuc să fac sport! E timpul.”
Paul: „Ai uitat că azi trebuie să mergi cu mine la cumpărături? Te apuci de mâine.”
În fiecare zi, Paulică are intenții bune, iar Paul îl critică și îl ține din mers. Și cu toate astea, sunt nedespărțiți.
Paulică își leagă șireturile. Paul își ia geaca și își suflecă mânecile până la coate. Paulică se duce la oglindă, se privește, gândește: arăți bine. Paul îl privește în ochi și îi spune: arați sleampat, mai bine stai acasă. Paulică îi scoate limba. Paul îi scoate limba înapoi. Paulică și Paul se îndreaptă spre ușă în același timp. Pe hol, în timp ce închid ușa, un vecin salută:
- Bună, Paul, unde te duci?
- Prin oraș, Sorin, tu?
- Și eu, mergi în centru?
- Da.
- Hai că te duc cu mașina.
- Super!
Paul și Sorin intră în lift. În urma lor, coridorul rămâne gol.
Cu toții avem un „prieten” care ne sabotează. Se numește Ego. E cealaltă jumătate din tine veșnic neîmpăcată. Iubește-te mai mult și vocea lui se va stinge.
28.11.2011 “
Cu Lumină în Pace și Iubire !
Dacă vreți să citiți mai multe dintre poveștile scrise de mine, le gasiți aici: http://www.dianadumitru.wordpress.com.
Aceasta sunt eu. E timpul să îmi asum identitatea.
Aceasta sunt eu. E timpul să îmi asum identitatea.
Vă iubesc!
Diana
Cu Lumină în Pace și Iubire !